Romania discussion

1. Era o zi de primăvară cu soare firav, ce trimitea sclipiri fade printre puținele frunze care se încăpățânaseră să nu cadă peste iarnă. Emma pășea discret pe aleea îngustă dintre blocuri. Fusta plisată cădea pe ea ca și cum nu dorea să se cunoască prea bine. Depărtată pe cât se poate, îi ocolea coapsele osoase. Tânăra strângea pe lângă ea un palton de culoarea cafelei prăjite. Îi era frig. Ar fi preferat să nu plece de-acasă. De câtva timp nu se simțea tocmai bine. Îi promisese totuși prietenei sale că se va revanșa. Lipsise cu o seară în urmă de la aniversarea ei, iar acum îi era imposibil să amâne vizita. Oricum, nu se văzuseră de două săptămâni, lucru rar întâlnit pentru ele. Ajunse la stradă și se opri la semafor. Își plimbă ochii peste blocul înalt din fața ei. Dacă și-ar permite, i-ar plăcea să locuiască acolo. Doar că salariul ei de învățătoare era prea dietetic pentru un asemenea vis. Zona era mai frumoasă decât periferia care o adăpostea pe ea. Își imagină cum ar fi fost să aibă un apartament la etajul doi. Ar fi avut o terasă generoasă, unde să își poată monta o măsuță de lucru. Ar pune un divan, pentru lecturile boeme. Acolo, deasupra ușii ar instala un raft, sau două cu flori. Cărțile nu le-ar depozita pe balcon. E umezeală. Umezeala nu face bine hârtiei. Totuși, o lampă ar fi necesară. Sau două. Ar avea oricum lumină suficientă, dar seara ar fi prins bine. Plus niște draperii groase. Ar fi la doi pași de centrul orașului și ar economisi banii de transport. Nu în ultimul rând, ar fi fost cu mult mai aproape de draga ei Charlotte. Își dădu seama că reveria o făcu să rateze câteva ocazii de a traversa. Nu, nu era în apele ei. Privi ceasul. Își punea mereu ceasul pe stânga. I se părea că e mai accesibil așa. “Pelargonium domesticum cu siguranță. Mușcatele sunt puțin pretențioase. Un leandru. Sau doi. Unul alb și unul roz.” Grăbi pasul încercând să își scoată din minte denumirile florilor ce ar fi rezistat pe un balcon sudic. Ajunse. Sună la interfon și așteptă să i se deschidă. Își inspectă cizmele și observă o gaură la îmbinarea materialului cu talpa. Chiar în acea dimineață își exersase îndemânarea de șușter. “Exact ce îmi lipsea. Le-am lipit degeaba. Măcar dacă nu dădeam banii și pe lipici. Sper că până iau salariul nu o să plouă”, își spuse mâhnită. Ușa bâzâi permițându-i să pătrundă în bloc. Urcă la primul etaj dar era deja așteptată de un zâmbet larg și chicoteli vesele.
-Ce mult mă bucur că ai ajuns.
-Da, iartă-mă că nu am ajuns ieri, spuse Emma îmbrățișând-o.
-Nu contează. Mă bucur să te văd. Dă-mi paltonul și vino!
Charlotte locuia cu iubitul ei, Albert. De multe ori se referea la el spunându-i “crocodil”, pentru învelişul lui scorţos şi înfăţişarea intimidantă. Nu era genul limbut, dar mereu se arăta disponibil și binevoitor în ceea ce o privea pe Emma. Charlotte se mutase la el la scurt timp după ce s-au cunoscut. Apartamentul era mai mare decât al ei, avea amenajată și o cameră de studiu, era mai rigid aranjat, dar mult mai utilat. Pe lângă acestea, prefera, chiar dacă nu recunoștea deschis asta, să își păstreze fosta locuință doar pentru ea și tabieturile ei. În trecut, a invitat-o pe Emma de nenumărate ori să se mute acolo, dar refuzurile ferme au descurajat noi discuții pe tema aceasta.
Charlotte nu se omora după gătit, dar ritualul de a o primi la masă pe prietena ei i se părea delicios. Tacâmurile și vesela erau mereu aranjate ca la carte, se folosea coș de pâine și naproane, pahare cu picior pentru vin. Era un adevărat spectacol de fiecare dată. Cinară împreună, purtând discuții politicoase despre vreme, noutăți din oraș, întâmplări din ultimul timp. Chiar dacă avea calitate de invitată, Emma se oferea mereu să participe măcar la strânsul mesei. De obicei mânca la ei de câteva ori pe săptămână, fapt ce pentru bugetul ei era de un real ajutor. Doar că în ultima lună săriră peste acest obicei.
-Cu ce pot să te ajut? Se oferi Emma.
-Cu absolut nimic. Totul e bine.
-Dar sunt atâtea vase de spălat…
-Da, dar nu e mai bine pentru noi să bem o cafea și să mai povestim puțin? Trebuie și mașina de spălat să facă ceva, o liniști Charlotte chicotind.
-Nu mă pot obișnui cu mașina asta a voastră. Chiar nu vrei să spăl eu vasele? Nu durează mult.
-În nici un caz. Știi, chiar mi-a fost dor de tine. Chiar aș vrea să mai discutăm. Dacă vrei neapărat să faci ceva, du-te și fă câte o cafea. Sau o cacao cu lapte, ce preferi tu.
În zece minute mașina de spălat se ocupa de veselă, Albert dispăru în camera de studiu, iar cele două stăteau tolănite cu ceștile lor călduțe. Diferența era izbitoare. Unii ar putea să se întrebe cum două ființe atât de diferite puteau să fie prietene. La o primă vedere, le deosebeau multe: între mâinile îngrijite, cu degete fine și unghii aranjate ale Charlottei și degetele noduroase ale Emmei era o diferență. Înfățișarea era de multe ori total diferită, dar nu asta le lega. Fiecare aducea în relația lor ce îi lipsea celeilalte: una era grațioasă și dulcică, cealaltă ușor sociopată și pietroasă. Dar ambele erau pătrunzătoare. De fapt sinceritatea, loialitatea și disponibilitatea le ținea atât de strâns împreună. Erau câteva lucruri simple dar greu de găsit.
-Cum a fost la inspecție?
-Am supraviețuit.
-Ai supraviețuit, repetă cealaltă râzând.
-Da. A fost și Morărița și Petrovai. Ți-am spus de ele.
-Sunt doamnele acelea de data trecută? De la cealaltă inspecție?
-Da. Petrovai e ok, dar cealaltă și-a cultivat mai mult stilul de-a măcina. A trebuit să refact planul de lecții pentru căteva subiecte, un adevarat răsfăț. Mă rog. Am predat portofoliul până la urmă. Sper să fie ok și să ajung să îmi trag sufletul puțin.
-Păi atunci vei avea mai mult timp să ne vedem.
-Sper… Cu toate că nu mă simt foarte bine… cred că de la oboseală. Mă doare capul destul de rău...
-Of… Îmi pare rău. Pot să te ajut cu ceva?
-Nu, chiar cu nimic.
-Dacă găsești ceva, orice, sunt disponibilă, să știi.
-Da, mersi. Vreau doar să îmi trimită de la inspectorat cât mai repede răspunsul și să mă lase în seama mea. Ție cum îți merge?
-Nimic nou sub soare. Tot cu proiectele mele. Am câteva de dus la termen și cred că îmi iau câteva zile libere. Și Albert a fost plecat în ultimul timp. Ne-ar prinde bine o pauză.
Emma zâmbi. Era interesant pentru ea modul cum Charlotte se raporta la iubitul ei. Neavând multă experiență la acest capitol, încerca uneori să descifreze ca observator ce se petrece prin diferite cupluri.
-Plecați undeva?
-Eu nu țin neapărat. Nu știu încă. Dar spune-mi despre Mark. Nu ai apucat să îmi vorbești multe despre el. Iar data trecută, pe când să îl întâlnesc și eu, s-a cărăbănit. V-ați mai văzut?
-Ce să îți spun? E un … amic… Ne mai vedem uneori, răspunse ea ușor stânjenită.
-Interesant! Continuă, încercă Charlotte să o strunească.
-Nu aș avea prea multe să zic despre el. E un tip ok, interesant.
-Cum v-ați cunoscut?
-Printr-un cunoscut, întâmplător … Nu contează asta acum. Vrei să pleci din oraș?
-Nu știu încă. De ce?
-Voiam să batem la picior orașul. Te mai inspiri și tu pentru lucrările tale, mai schimbăm un gând despre una-alta. Poate prindem o zi cu soare.
-Când vrei.
Charlotte observă cum ceașca apucată de prietena ei se clatină neobișnuit pentru degetele butucănoase ale Emmei. Își trecu mâna pe lângă umerii ei și o chestionă cu blândețe.
-Tu ești bine? Pari foarte slăbită.
-Sunt obosită. Cred că dacă mi-aș permite, aș dormi câteva zile.
-Ai ore zilele viitoare?
-Da, din păcate da.
-Dacă vrei, pot eu să vin pe la tine să îți aduc mâncare sau ce îți mai trebuie și poți să te odihnești în restul zilei.
-Sună bine, dar nu vreau să te pun pe drumuri.
-Fii serioasă.
-Nu, nu, lasă. Oricum, am programare să îmi fac niște analize, trebuie să recuperez și câteva ore la școală. Nu o să fiu acasă prea mult.
-Intru singură, hrănesc pisicile, îți pun la rece mâncarea și gata.
-Nu știu. Lasă că mai vedem. Te deranjează dacă totuși plec? Ne vedem zilele viitoare, dacă poți și tu, încercă Emma să scape de alte întrebări sau propuneri.
-Nu, cum să mă supăr? Emma, fii serioasă! Dar ești sigură ca e totul ok?
-Da, doar că am niște migrene îngrozitoare în ultimul timp. Cred că am nevoie să mă odihnesc, ți-am spus. O să îmi revin, nu îți fă probleme.
-Vrei să te conduc?
-Nu, fii serioasă. Sunt bine.
Își luă paltonul și geanta, îl salută din hol pe Albert și ieși.
-Sună-mă când ajungi, sau dă-mi un mesaj. Nu îmi place că pleci așa.
-Bine, o să te anunț. Da, am uitat. M-am și întors din drum ...În fine. Am uitat cadoul, adăugă scotocind viguros prin geantă.
-Ți-aș spune că nu trebuia, dar o să te superi. Îți mulțumesc că ai venit și îți mulțumesc și pentru cadou, chiar dacă nu îl găsești.
-Nu, nu. Era în geantă. Uite!
Îi întinse un pachet învelit cu grijă în hărtie lucioasă cu flori. Mai mult ca sigur era o carte. Emma coborî în grabă după ce își mai luă încă o dată la revedere.. Nu se simțea în stare să mai zăbovească. Cu pași alerți se îndreptă spre stația de autobuz. Se gândi cu groază că poate din nou va fi așteptată acasă. Mark obișnuia să se înființeze la ușa ei fără nici un anunț prealabil. Prezența lui era intrigantă dar uneori foarte incomodă. Opiniile sale subversive era de cele mai multe ori greu de tolerat. Emma aprecia normele, dispozițiile clare și eticheta. Pentru ea era liniștitor când lucrurile erau extrem de predictibile. Credea în atât de multe superstiții încât se simțea securizată într-un mod paradoxal. Era convinsă că urma să aibă parte de ceva mai puțin plăcut, poate chiar dezastruos, din cauză că s-a întors din drum pentru cadoul Charlottei. Pe lângă cultivarea datinilor și credințelor mistice, mama ei a avut grijă, de când era mică, să îi dea povețele necesare legate de viața de cuplu. Auzise de la faptul că barbații sunt porci, până la faptul că își doresc doar să seducă iar mai târziu să plece mâncând pământul. Așadar nici prezența lui Mark nu îi era foarte comodă, mai ales pentru că erau veșnic singuri în garsoniera ei. Trecând peste toate acestea, ochii lui verzi-sclipitori o urmăreau și în vis. Emma prezise bine. Mark deja o aștepta.

***
După cum se oferise, Charlotte își făcu zilnic drum pe la garsoniera Emmei. Nu voia nici să o deranjeze, dar simțea că e nevoie să facă ceva pentru ea. A treia zi, ajunse mai târziu, din cauza unor obligații de serviciu. Se așteptă să o găsească acasă, dar după ce insistă să bată la ușă o vreme, se hotărî să intre.
-Emma, eşti acasă? Întrebă Charlotte deschizând cu grijă uşa. Aşteptase să i se răspundă, apoi îşi luă inima în dinţi. Emma! Strigă încă o dată în timp ce îşi lăsa paltonul pe cuier. Spre surprinderea ei, o siluetă apăru atât de brusc, încât tresări.
-Nu te-am auzit! Iartă-mă, te rog!
-Eşti ok? o chestionă suspicioasă Charlotte, în timp ce intra în bucătărioară.
-Da, sunt chiar bine!
-Ieri mi-am făcut probleme după ce ai plecat atât de repede! Văzu pe masă doua ceşti: una aproape goală şi una aproape neatinsă. E cineva la tine?
-Da. E Mark!
-Mark?!
-Da, am tot vrut să ți-l prezint, dar nu ştiam cum, niciodată nu era momentul potrivit. În fine. E in cameră, te rog, intră.
Charlotte o privi pentru o secundă, apoi îşi strecură o privire în încăperea alăturată.
-Unde e? şopti ea.
-Intră! E în cameră.
Râzând, Emma o prinse de mână şi o trase după ea. Se opri în centrul încăperii. Vizibil încurcată, o privi pe Charlotte şi zâmbi.
-Emma.... Esti ok?
-Da, sigur! Hai sa ne așezăm! Îti aduc o cafea, nu?
-Esti sigură că esti bine?
-Absolut!
Era deja a doua oară când aparent Mark plecase fără stirea gazdei. Charlotte începea să îsi facă probleme.
-Unde e Mark? Se decise ea s-o confrunte.
-Cred că a plecat... Rosti Emma, parcă mai mult pentru sine.
-Cum pleacă un om așa, fără să dea bineţe?

2. Emma se lăsă să cadă pe fotoliu, mai mult decât se aşeză. Îsi strânse palmele în poală și privind în jos, așteptând parcă un semn pentru a începe. Simţea cum nodul ce i se pusese in gât era tot mai supărător.
-Îmi fac griji pentru tine! Te rog, spune-mi!
Tânăra îşi ridică privirea spre prietena ei şi nu îşi putu stăpâni lacrimile.
-Draga mea!
Charlotte se apropie şi o cuprinse cu braţele. Un hohot şi mai sfârşit îşi găsi cumva loc din pieptul Emmei. Se lăsă să alunece încet pe podea, la picioarele femeii ce o privea cu îngrijorare. Se ghemui agăţată de gleznele ei.
-Emma!... Vrei să vorbim? Vrei să îmi spui ce se întâmplă?
-Nu pot! Răspunse aceasta printre sughiţuri. Nu pot acum, Charlotte!
-Bine! Vrei să rămân cu tine? Ai nevoie să rămâi singură?
-Nu! Te rog, nu pleca!se agăţă de ea, de parcă ar fi fost un condamnat ce îşi aştepta sentinţa.
-Nu plec! Gata!
Charlotte se aşeză alături, pe covorul ros de timp şi de molii. O luă în braţe şi o legăna în timp ce îi mângâia părul. Fără să fie nevoie să îşi spună ceva, îşi petrecură următoarea oră şezând alăturate. Charlotte avea diferite scenarii legate de izbucnirea prietenei sale. Mark era oricum un individ dubios, apărut şi dispărut fără urmă. De unde venea schimbarea atât de bruscă în comportamentul Emmei? Avea de fapt o relaţie cu acest Mark? Rupse în cele din urmă tăcerea.
-Am amorţit… Vino sus, o îndemnă în timp ce o trăgea de mână. Pot să îţi fac un ceai?
Primind încuvinţarea, se porni spre bucătărie. Se întoarse după un timp şi aşeză pe masă câteva şerveţele. Văzu cum Emma se năpusti spre ele, cum îşi şterge obrajii şi cum mototolește hârtia, păstrând-o în pumni. Pentru câteva clipe avu un impuls puternic de a o lua la bani mărunți, dar se retrase în bucătărie. O iubea și îi era teribil de dificil să se simtă atât de neputincioasă.
În mintea Emmei lucrurile nu erau mai clare. Încercă să îşi dreagă gâtul în speranţa că nodul pe care îl simţea va dispărea. Cuvintele lui Mark îi fulgerară prin minte: “Gustul de cenuşă nu o să te părăsească”. Era adevărat. De mult simţea pe buze gust de cenuşă, acea dezamăgire, tristeţe, acele sentimente întunecate cărora nu le repera originea. Ochii i se umpluseră din nou de lacrimi. Spera ca Charlotte să nu intre încă şi să reuşească să se remonteze până la întoarcerea acesteia. Nu dorea să vorbească acum despre ce o frământa. Deja dezbătuse cu Mark o parte din neliniştile ei.

***
Emma aștepta cuminte, adunată pe scaunul rece de metal. Nu voia să fie acolo, dar simțea că nu are de ales. Îl abordase pe Filip, prietenul Charlottei tocmai pentru că se știau. Se întâlniseră de câteva ori până atunci, la diferite ocazii. Îi inspirase încredere și simțea că e un om pe care s-ar putea bizui. Deja era a patra lor ședință oficială. De regulă nu era nevoie să aștepte, dar astăzi a ajuns mai repede. Calculase prea darnic timpul care i-ar lua să ajungă de la școală. Pereții îi păreau reci și apăsători. Era într-un spital, era adevărat, dar mereu detestase spitalele. Mirosul de cor, de dezinfectant, de boală … Se auzea dintr-o aripă alăturată un telefon cum sună insistent, dar la care nu avea cine răspunde. Asistentele fuseseră chemate la o urgență. Unul dintre pacienți considerase, exact ca și Emma, că spitalul avea nevoie de redecorare. Atât doar că el și-a pus în practică gândul, așa cum Emma nu ar fi făcut-o, și a început să mânjească pereții cu fecale proaspete. Țipetele lui se auzeau pe coridoare, uneori inteligibile. Cerea să fie dus în audiență la primar. Toată scena durase mai puțin de zece minute, dar tânăra ce își aștepta programarea era șocată. Cum de ea avea nevoie de consultații într-un loc ca acesta? Avu un impuls de a se ridica și de a lua-o la goană. Făcuse ceva asemănător la primul medic la care făcuse programare. Doar că era de altă specializare. Iar pacienții erau total diferiți, problemele acestora erau diferite. S-a ridicat de pe banca de unde era și a pornit-o spre ușă. Ghinionul ei fusese că exact în acel moment asistenta și-a scos nasul să o invite înăuntru. Discutaseră mai devreme și o știa. Emma își continua mersul, în ciuda faptului că i se striga numele cu doar câțiva metri în spate. Aproape de ușă, o mână țeapănă se așeză pe umărul ei. Fusese demascată. “Iubito, e rândul tău. Te-am tot strigat dar nu ai auzit. Ești gândită. Vino! Te așteaptă domnul doctor”, îi declară cu prea multă bunăvoință asistenta.
Ușa se deschise iar din cabinet țâșni o persoană scundă și rotunjoară. Emma nu se obosi să privească înspre aceasta. Se ridică mașinal și se orientă spre ușă. O aștepta Filip, calm, zâmbitor, aproape radiant. Așa îl vedea de fiecare dată.
-Te rog intră. Lipsesc un minut. A fost un incident.
Femeia se așeză pe locul ei obișnuit, își puse geanta jos, jacheta pe brațul fotoliului și mâinile în poală. Nu apucă să își adune gândurile, că Filip deja se așeza și el.
-A fost un incident. Sper că nu te-a speriat.
-Am auzit. Să fiu sinceră, nici bine nu mi-a prins.
Ședința fu deprimantă, starea actuală a Emmei. Plânse puțin, râse puțin, dar în permanență își frânse tremurând mâinile. Întâlnirile cu Filip nu era deloc comode, dar avea nevoie de o perspectivă profesională. Plecă plină de gânduri și goală de puteri. Se abătu pe la magazin. Avea nevoie să mănânce, chiar dacă nu avea poftă pentru nimic. Rămase gânditoare în fața standurilor, fără să se poată decide. Când obosi și să își frământe creierii si pentru asta, luă la întâmplare două banane și se îndreptă spre casă.
Scările blocului o oboseau din ce în ce mai mult. Simțea că își pierde suflul la fiecare etaj. Ajuse cu greu până la trei. Răsuci în uşa cheia şi intră. Era o beznă stranie. Parcă şi întunericul avea alta nuanţă azi. Lăsă geata, jacheta și pantofii în hol și intră în baie. Aprinse becul și după cum îi era obiceiul îşi spălă temeinic mâinile, ca într-un ritual personal. Niciodată nu suporta gândul să nu îşi spele mâinile. Se privi un minut în oglindă, remarcând ce nuanţă ciudată avea azi în obraji. ‘Parcă am ceva diferit azi. Poate de la oboseală’. Seara se derulă ca de obicei: o cină foarte uşoară, lectura auto-impusă… Nu trecu mult timp şi răpusă de somn, adormi şezând pe fotoliul scorojit. Avea un vis care se repeta cu oarecare insistență. Se vedea într-un oraș total necunoscut, trecând pe lângă oameni a căror limbă nu o pricepea și nu o putea recunoaște. De fiecare dată era prinsă de o teamă ce creștea în intensitate pe măsură ce se apropia seara. Știa că în acea seară urma sfârșitul și că lumea, așa cum era, urma să se sfârșească, să fie topită și să dispară. Își propunea de fiecare dată să își găsească un adăpost, cu toate că era convinsă că nu îi va servi la nimic. Uneori nu se trezea și vedea cum blocuri și alte clădiri se lichefiază și curg fierbinți pe pământul și el încins. Simțea în gât și pe piele o arsură puternică. Privea cum oamenii din jur țipau, pe limba lor necunoscută, în timp ce carnea se desprindea de pe ei. Știa că asta o așteaptă și pe ea, dar încerca să amâne pe cât putea momentul. Erau imagini pe care le avea în vis din ce în ce mai des, dar niciodată nu reușea să găsească un refugiu. Iar imaginea oamenilor aceia era înfiorătoare. Uneori Mark apărea, dar el părea imun la orice. Uneori o lua de mână și îi șoptea că totul se va sfârși repede, alte ori era cuprins de râsul său zgomotos, ce o făcea mereu să se cutremure. Se trezi tresărind brusc. De data aceasta reușise să nu se topească. În fața ei ședea Mark, picior peste picior, cu bărbia sprijinită de mână, cu un aer cum nu se putea mai plictisit.
-Da, sunt prezent!
-Cum ai intrat! șopti ea, încercând să îşi recapete răsuflarea.
-Am crezut că pentru mine ai lăsat deschis, răspunse acesta râzând zgomotos.
Emma se porni să verifice uşa, dar el o opri.
-Nu te deranja! Am închis eu. Am rămas puţin pe ganduri, dacă să te trezesc sau nu, rosti la fel de zgomotos în timp ce se aşeza în fotoliul din care ea tocmai se ridicase.
Aruncându-şi privirea pe masă, luă în scârbă o carte şi o aruncă pe podea.
-Iar citeşti mizeriile acestea??
-Te-am rugat să nu mai vii. Ti-am spus că…
-Aşa, şi? rânji el arogant.
-Te-am rugat să mă laşi în pace. Ce vrei de la mine?
-Dar tu ce vrei de la tine?
-Nu mai începe. Ce trebuie să fac să mă laşi în pace?
-Pace? Tu ai pace?
Se ridică de pe fotoliu şi se apropie cu paşi de vânător de femeia care tremura de furie şi de spaimă înaintea lui.
-Întrebi ce vreau şi cine sunt. Dar tu stii cine eşti şi ce vrei? Tu ceri de la mine ce nu poţi tu să expui?
-Dar este casa mea şi nu te mai vreau aici.
-Cred că ar fi mai rău pentru tine dacă ne-am întâlni în alte părţi, spuse el apăsat şi un râs violent umplu camera sărăcăcioasă. Priveşte unde locuieşti!
-Mie îmi e bine aici.
-Ei, lasă! Ştim defapt ce vrei! Atât doar că nu vrei tu să recunoşti.
Simţea cum ochii lui sticloşi o sfredelesc. Îl detesta şi se simţea intrigată în acelaşi timp.
-Quid pro quo!
-La ce te referi?
-Ai pus suficiente întrebări. E rândul meu.
-Dar tu ai răspunsuri?
-Tu le ai?
-Quid pro quo! Ce ţi-a spus medicul azi?
Ochii Emmei se umplură de lacrimi.
-De unde ştii?
-Ei, de unde stiu!? Asta e important acum?
-I-am spus despre tine, se confesă ea, în timp ce Mark îşi reocupă poziţia zeflemitoare de pe fotoliu.
-Aşa, şi? Defapt te-am prevenit să nu îi vorbeşti despre mine, concluzionă el, zâmbind viclean. Nu poate un medic să priceapă ce se întâmplă în capul tău dacă tu nu poţi să te lămureşti în legătură cu lucruri simple.
-Ba poate … cred că mă înţelege suficient de bine.
-Cum poţi să discuţi lucrurile acestea cu cineva care nici măcar nu te cunoaşte? Cum crezi că te poate ajuta?
-De parcă tu m-ai cunoaşte!
-Chiar mai bine decât crezi!
Se ridică brusc şi apropiindu-se de ea, îi prinse bărbia între degetele sale osoase.
-Chiar mai bine decât crezi tu!
Apropierea aceasta era electrizantă pentru Emma, dar se adună în timp să se retragă.
-Te rog, pleacă!
-De ce îţi e teama?
-Nu mă tem, dar vreau să pleci.
-De ce spui asta când ştii că vrei altceva? Deja sigurătatea te-a sălbăticit! Păcat … ai fi fost o prezentă interesantă dacă ai fi insistat puţin….
-O prezenţă interesantă?
-Da. O femeie ca tine ar fi putut sa fie… Mă rog … Să îi meargă altfel. Ia loc, te rog! O să plec în curând, o luă de mână şi o conduse spre canapea. Aşeaza-te, te rog! Spune-mi cum ţi-a mers azi?
Emma se aşeză dar rămase în linişte. Îl privi insistent, încercând să se dumirească în privinţa lui. Schimbările lui bruşte de dispoziţie o puneau de multe ori în încurcătură. De multe ori îl simțea abuziv și dur, doar ca pe urmă să spulbere tot cu două-trei replici potrivite. De multe ori tăcerea aceea intenționată folosea pe post de menghină. Emma nu putea rădbda privirea lui în timp ce liniștea se coagula între ei. Începea să povestească, uneori mai multe decât și-ar fi dorit. În același timp, el o ademenea la dezvăluiri și subiecte incomode, pe care le gusta, firește, ca pe un nectar.
-Știi, eu am făcut parte dintr-un grup literar, pe vremea liceului. Am scris câteva lucruri.
-Mi-ar plăcea să ajung să le citesc, cândva.
-Nu știu dacă va mai fi cazul. Când o să mai apuc să public povești?
-Ești iar plictisitoare și pesimistă.
-Sunt realistă.
-Nu. Doar plictisitoare și pesimistă. Prea dulceo! Noapte bună! Să visezi că minți!
-Tu și poezia.
-Îmi place titlul. Simt că mă reprezintă: Alb și negru.
-Pleci deja?
-Era nevoie să mai rămân?
Îl convinse în cele din urmă să rămână. Ea, prinsă în tumultul discuției, se lăsă să alunece înspre teme mult mai siropoase ca de obicei.
-Priveam în ceașcă, încercând să îmi alung gândurile ce mă năpădeau. Întorceam ritmic lingurița pe pereții ceștii și sunetul îmi făcea plăcere; parcă acoperea într-o oarecare măsură viforul din capul meu. Îmi ridicam din când în când ochii spre tine, dar ma simțeam prea topită să rezist prea mult. Nu îmi mai amintesc ce discutam. Nonsensuri cred… Și acum mi se face pielea de găină, doar gândindu-mă….

Fragmentul face parte din proiectul despre care am discutat aici

https://www.goodreads.com/topic/show/...

Foarte fain, mi se pare reuşit textul. E totuşi un pic prea evident că mark există doar în mintea ei. Ai un pic de încredere în cititori :) Dialogul cu emma mi se pare că nu îşi are rostul şi sună puţin artificial. Dialogul cu mark în schimb e bine construit şi o oglindeşte pe emma.
Descrierea de la început e atmosferică, pe mine chiar m-a dus în mijlocul vieţii emmei, dar sunt câteva adjective care sunt puţin în plus. Şi un personaj ca charlotte nu mi se pare că ar folosi o expresie precum "să dea bineţe". Apropo, nu înţeleg de ce ai folosit nume străine?

Iti multlumesc, Diana, ca ti-ai facut timp sa citesti si sa imi dai si feedback. Cu unele lucruri suntem de acord - numele personajelor, puse la minereala cand am facut prima scuta a nuvelei. Am si eu cateva nelamuriri: prima data te referi la dialogul Emma-Charlotte? Despre primul zici ca e cam aiurea?
In ce fel crezi ca Mark poate fi ajutat sa fie mai putin evident?

E un feedback foarte bun. Crezi ca vrei sa ni te alaturi?

Raluca wrote: "Iti multlumesc, Diana, ca ti-ai facut timp sa citesti si sa imi dai si feedback. Cu unele lucruri suntem de acord - numele personajelor, puse la minereala cand am facut prima scuta a nuvelei. Am si..."

Da, scuze, mă refeream la dialogul între cele două fete dar am zis emma în loc de charlotte. Aiurea e un pic cam dur spus, mi se pare doar puțin inutil. Emma e evident o persoană închisă în sine și singuratică și mă gândeam doar ca pentru ca impresia asta să se construiască fluid de la început, primul dialog între cele două ar ajunge să fie doar relatat în voce narativă. Dar mă rog, asta e doar părerea mea :)
Cred că mark ar putea fi mai fizic pentru lumea exterioară doar dacă nu e niciodată acolo. De exemplu la sfârșitul primei părți când charlotte vede cele două cafele, emma poate menționa stânjenită că niciodată nu reușește să-i iasă cafeaua pe placul lui mark, drept scuză, și în niciun caz să spună că el se află deja în casă. În sensul că puțină confuzie consistentă nu strică.

Mersi de invitație. M-aș alătura pentru a-mi oferi opiniile dacă crezi că mai e cineva interesat să le audă/vadă :)

3. El o privea intens și îi plăcea enorm ce aude.
-Continuă! o îndemnă.
Ea oftă și simțea cum genunchii i se înmoaie.
-Când te emoționezi, buza de jos îți tremură foarte ispititor… observă el. Întoteauna mi-a plăcut să te văd așa.
-Nu am mai avut până acum sentimente asemănătoare…
-Știu. Tocmai de-asta mă atrage.
Ea se îmbujoră și își plecă privirea. Îi erau străine astfel de interacțiuni. Ar fi vrut de multe ori să o ia la sănătoasa, dar printr-un magnetism ciudat, el o ținea captivă.
-Mă îngrijorează starea lui Charlotte… Albert zicea că nu mai reușește să dea de ea, că s-a baricadat în casă. Cică și-a luat liber și de la serviciu!
-Interesant. Ea parcă era modelul perfect pentru un workohoolic, nu?
-Da… Chiar mi-ar plăcea să îi fiu alături, dar nu știu cum sau ce să fac. Plus că Albert, din câte am sesizat are o problemă cu alcoolul… cel puțin în ultima vreme… Îmi pare atât de rău că au perioada asta… Și mai ales că nu pot să o ajut, sau îi fiu alături…
-Vino și așează-te aici, lângă mine!
Emma ezită. Oricum se simțea copleșită de prezanța lui, iar apropierea fizică de el i se părea imposibil de tolerat. Văzând zbuciumul ei, Mark își luă un aer îngăduitor și continuă:
-Medicul ce ți-a mai spus?
-Ar fi vrut să ajungi și tu …
-Eu nu mă împac bine cu medicii! chicotii el. Zici că mă aștepta?
-Da. Voia să vă vedeți și să discutați.
-Nu am ce să discut cu el. Cred că îi poți spune tu ce îl interesează.
-Defapt … A început să creadă că nu exiști …
Un râd zgomotos umplu încăperea.
-Crede că nu exist?! Ce idei năstrușnice! Auzi, cine e medicul ăsta? Cine i-a dat diploma?!
Îl lăsă să își consume momentul, apoi Emma, vizibil afectată, continuă:
-Stii, uneori chiar îl cred…
Mark ridică sprâncenele într-un rictus neobișnuit.
-Uneori îl crezi pe acest medic?!
-Da, uneori da ….
El se ridică furios.
-Nici nu știu de ce îmi pierd timpul cu tine, izbucni el. Speram, dar până la urmă ești și rămâi o țărăncuță proastă, mult mai potrivită la coada vacii decât aici! Nici nu știu de ce mai vin la tine.
-Te rog, nu pleca.
-Păi dacă nu exist? De ce te mai interesează?!
Emma simți cum îi zvâcnesc tâmplele și cum se învârte camera cu ea. O cuprinse vertijul, amețeala ce nu îi dădea pace de ceva timp. Simțea cum îi amorțesc membrele și căzu inconștientă lângă pat. Când se trezi din leșin era deja seară. Mark era de negăsit… Cu dificultate, se ridică sprijinindu-se de obiectele din jur. Merse la baie, cu gândul să se spele pe față și să caute ceva pastile. Privindu-se în oglindă, își dadă seama că lucrurile sunt mai serioase decât credea inițial: din nas îi cursese sânge. Avea acum doar urme roșiatice uscate, ce se încăpățânau să dispară la contactul cu apa. Luă colțul unui prosop și turnă puțin spirt. Mirosul îi era respingător, detesta spitalele, dar macar avea să scape cu fața curata. Privind pe urmă prosopul, începu să se vaite în sinea ei la petele de sânge și la cât de greu îi va mai târziu să îl curețe, daca nu o să îl înmoaie urgent in apă rece. Vru să o sune pe Charlotte, dar nu dorea să o îngrijoreze mai mult decât era deja. O puneau totuși pe gânduri crizele acestea, din ce în ce mai frecvente. Nu îi vorbise lui Filip prea multe despre asta, dar începea să i se pară din ce mai relevant. “Poate sunt cu adevărat bolnavă?! Doamne! Înnebunesc?!” Îl abordă rapid pe Filip și stabiliră o întâlnire de urgență pentru a doua zi.
Cabinetul luminos îi displăcea de data aceasta. Îi rămăsese migrena… Nu suporta nici lumina și nici sunetele puternice. El îi observă jena și cu întrebări dibace, află problema reală.
-O să sting becul si o să trag draperia. Nu e foarte groasă, dar o să blocheze o parte din lumină, o asigură el pe o voce mult mai scăzută.
-Da, mulțumesc…
Întunericul o ajută pe Emma să deschidă ochii și să își privească interlocutorul.
-E mult mai bine…
-Mă bucur. Spune-mi, despre ce voiai să discutăm urgent? Ce s-a întâmplat?
-S-a întâmplat din nou …
El o aprobă din cap, dar lăsă pauza care se așternu să se risipească de la sine.
-Din nou, mi-am pierdut cunoștința. Pentru câteva ore bune de data aceasta … Cred că deja lucrurile devin serioase.
-Emma, lucrurile sunt de mult timp serioase.
-Da, dar am crezut că poate… știu eu? Prin alimentație, prin alte mijloace, as fi putut… Totuși cred că nu pot… Îmi pare rău că mi-a luat atât să mă conving …
-E bine că totuși ai început să te lași convinsă. De acum ce ai de gând să faci?
-Păi ce să mai fac?! Mai am ceva de făcut?!
-Emma! Rosti Filip, privind-o cu un aer dăscălicesc.
-Da, știu! Ce dovezi am?! Nu mai am dovezi, am obosit.
-Cred! E greu să duci o așa povară de una singură… Pe mama ta când vrei să o anunți? Și apropiații?
-Nu vreau să anunț pe nimeni!
-Emma, se poate să fie nevoie de cineva de referință dacă alegi să te internezi…. Și nu numai …
-Nu mă internez! Mă descurc singură! Nu vreau să îi îngrijorez pe ceilalți.
-Crezi că ei nu își fac probleme când tu “dispari” perioade la rândul, fără să spui nimic?
-Îngrijorarea lor ar fi alta dacă ar cunoaște adevărul…
-Cu siguranță, dar pe de altă parte au și ei dreptul să știe și să se acomodeze la ideea asta.
-Se vor acomoda?
-Cred că uneori îi subestimezi… Altfel, fără să le spui nimic, ce crezi că ei gândesc în momentul în care dispari zile întregi? Sau când văd că ai pierderi de memorie? Sau vertij? Sau altele? Toate simptomele tale nu sunt complet izolate de ei. Doar că cei din jur pot să își traducă altfel toate lucrurile acestea.
-Mda… uneori mă gândesc la asta … mi-ar plăcea să pot să fiu eu și să ne putem bucura de această ultimă perioadă… Doar că nu știu cum aș face toate lucrurile acestea… Mama cu siguranță nu m-ar înțelege…
-De ce spui asta?
-Doamne, ea mă îndemna să fac un copil cu Mark, ce să cer mai mult de la ea?
-Tu o acuzi pe ea că nu a înțeles ceva ce nici nu i-ai spus. Emma, continua el pe un sever și apăsat, e decizia ta, în definitiv, dar părerea mea în calitate de medic, e că lucrurile se vor derula diferit pentru voi toți dacă le vei spune ce se întâmplă cu tine. Au și ei nevoie să se acomodeze cu noua situație și vor face față mult mai bine lucrurilor, dacă nu vor fi luați prin surprindere. Tu ai nevoie de sprijin, e o perioadă foarte dificilă pentru tine, iar în scurt timp lucrurile vor evolua cu atât mai mult.
-Pentru sprijin sunt ședințele acestea, spuse ea resemnată.
-Pentru sprijin, da, și indiferent ce vei decide, te voi susține. Indiferent de alegerea ta, voi fi aici. Îngrijorarea mea e alta…
Ușor intrigată, Emma încerca să îl privească prin ceața migrenei ce nu ceda.
-Eu sunt terapeutul și medicul tău. Tu ai nevoie de mult mai mult suport decât îți poate oferi o ședință programată în regim de urgență… Unul dintre pașii care te-ar ajuta mult acum e să îți iei rămas-bun de la apropiații tăi. Nu poți face asta dacă nu îi anunți despre starea ta.
-Înțeleg ce spui… doar că nu pot… Mă simt… sfârșită….
Își luă capul între palme și își masa ușor tâmplele ce parcă îi pulsau zgomotos… mai zgomotos ca de obicei.
-Cât timp mai am?
-Din ședintă? Nu îți fă probleme despre asta acum.
-Nu, în general. Ți-am adus analizele. Cât timp mai am?
-Îți amintești că am dus împreuna la oncologie dosarul, la medicul acela?
-Da.
-El a spus că în următoarea lună vei avea cu siguranță nevoie să te internezi…. Pentru gestionarea simptomelor…
-Dar ziceai…
-Da, am mai consultat un coleg. A spus cam același lucru după ce a văzut dosarul tău. O lună, maxim două… Îmi pare rău că nu am vești bune…
-Bine atunci, încercă Emma să pună punct discuției.
-Emma, cred că ar mai fi lucruri de pus la punct.
-Putem să ne vedem și mâine? Întrebă ea în timp ce încerca să își țină în frâu lacrimile, cotrobăind prin portofel.
-Nu e nevoie, Emma, chiar mi-ar plăcea să mai rămâi. Nu am terminat.
-Nu mă pot concentra azi, pot să te sun mai târziu?
-Poți să mă suni oricând. Așa am stabilit.
Cu gesturi precipitate scoase unica bancnotă pe care o mai avea și o puse pe birou. Apoi își apucă geanta și jacheta cu intenția de a fugi cât mai repede. Fillip observă toate acestea și mai făcu o încercare.
-Nu e nevoie să îmi achiți nimic azi. Dacă nici nu rămâi, nu se poate considera ca am avut o ședință. Am să te rog să te gândești bine la ce am discutat.
Ea luă bancnota ce îi era înmânată și o îndesă în buzunar.
-Știu că ai dreptate… Chiar știu… E tare ingrată postura mea…
-Vrei să te ajut cu asta? Să pregătim o formă mai potrivită pentru tine de a-i anunța?
-Se poate? Întrebă ea, căscând ochii parcă să își risipească ceața.
-Desigur. Vrei să mai rămâi azi puțin și să vedem ce și cum se poate face?
Ea se lăsă condusă spre fotoliul din care tocmai se ridicase. Totuși, nu se putea concentra suficient. Erau fraze pe care le auzea ca din depărtare, dar erau și fraze la care era chiar foarte prezentă. Cert era că pentru puține dăți se simțea cu adevărat suficient de importantă încât să merite atenție, considerație și implicare, iar aceasta era una dintre acele puține excepții. Se trezi din reverie și încercă să prindă firul discuției.
-Ai spus că poți să mă ajuți să gasesc o modalitate de a le spune celorlalți, dacă mă hotărăsc?
-Ți-am spus deja. Nu m-ai urmărit?
-Mi-e greu să mă concentrez…
-Emma, îți mai spuneam că e recomandabil să faci asta.
-Dar ei ce vină au? E vinovată Charlotte pentru asta? Sau mama?
-Nu am spus asta.
-Atunci de ce să sufere? Charlotte, de exemplu, nici nu știu dacă știai, dar e într-o perioadă foarte dificilă. S-a mutat de la Albert, are nevoie să se își revină… Cum să îi dau așa o veste?
-Emma, e o altă situație. Nu sunt ei vinovați, nu am spus asta, dar nici tu nu ești vinovată. Dacă ar fi fost o altă situație am fi discutat altfel. Înțeleg că vrei să îi protejezi, dar nu vei putea să îi protejezi de durerea și șocul de care vor avea parte. Iar pentru tine nu e fair-play! E timpul să te îngrijești de tine.
-Nu știu ce să zic… Poate că ai dreptate, dar ți-am spus, Charlotte e într-o situație foarte sensibilă acum. Nu știu dacă ar ajuta-o să mai vin și eu cu alte prostii...
-Observ că schimbi de fiecare dată subiectul, oftă el. Știu că e inconfortabil și dureros să discutăm asta. Chiar înțeleg. E un lucru admirabil că vrei să o protejezi, dar dacă secretul tău ar fi putut fi păstrat mult timp de acum încolo și doar tu să ai acces la el era una. Atunci se puteau găsi justificări, nu aș fi insistat, dar în cazul tău e altceva… Ai nevoie de sprijin, ai nevoie să îți iei rămas-bun…
-Vrei să spui că ar fi fost mai bine să ascund lucruri pe termen lung, dar să ascund ceva pe termen scurt nu e ok?
-Emma, eu cred că ai înțeles prea bine ce am vrut să îți explic…
O privi din nou lung și vedea cum se prăbușește. Ea se uita în gol, cu ochii congestionați, cu mâinile tremurând. Știa prea bine ce are de făcut, dar în același timp juca și ea cartea negării, încercând să facă lucrurile să mai zăbovească.
-Voi fi alături de tine, indiferent ce decizi. Te voi susține și voi fi alături de tine, știi asta. Îmi doresc doar să ai parte de tot sprijinul posibil. Va fi o situație … solicitantă! Dar dacă e să mă întrebi pe mine, nu e momentul să cari singură povara asta….
Emma rămase încă mai bine de o jumatate de oră. În cele din urmă, se hotărî să o sune pe Charlotte și să îi spună telefonic vestea ce o tăinuia de atât de mult timp. Nu era varianta cea mai bună, dar ținând cont de toată conjunctura, era mai mult ca perfect. Șocul provocat și durerea simțită în vocea femeii o făcură pe Emma să regrete decizia. “Dacă aș putea, Doamne, aș lua cu mine toată suferința asta!”. Oricum, era conștientă că procedând astfel, le acorda măcar celorlalți un răgaz pentru a se obișnui cu dispariția ei. O copleși pe urmă un sentiment de siguranță și gratitudine. Oricât încerca să o convingă Mark, Filip fusese un însoțitor bun pentru ea. Stabiliră să se întâlnească și a doua zi.

Ce mi se pare superb e cât de realistic e personajul Emmei. E foarte fain conturat, foarte fizic și palpabil. Vocea narativă ajută mult și ar putea ajuta și mai mult dacă ar rămâne consistentă :) Există anumite expresii care aduc însă povestirea din capul cititorului sau din al Emmei înapoi pe pagină. Expresiile astea se simt ca o pietricică în pantof, colțuri în conturul Emmei... scrise cumva.
Probabil pe Charlotte nu vrei să te focusezi prea mult nu? Se simte ca aburul, n-are personalitate și consistență deloc. Dar dacă Emma rămâne punct central în continuare, nu consider asta ceva neapărat dăunător.

Ei, nu ma mai tine pe jar! Zi-mi de pietricele. Prima versiune a fost total diferita de materialul de aici. Celelalte personaje vor ramane in umbra deocamdata.

Charlotte nu se omora după gătit, dar ritualul de a o primi la masă pe prietena ei i se părea delicios - aici punctul de vedere e al lui Charlotte și devine confuz. Plus nu știu cum vine ritual delicios.

paragraful ”în zece minunte [...] pătrunzătoare” - punctul de vedere e al cuiva obiectiv, se schimbă din nou fără a fi nevoie. Eu aș scoate asta complet, plus că nu înțeleg cum poate cineva fi pătrunzător. Eventual privirea sa.

Era deja a doua oară când aparent Mark plecase fără stirea gazdei. Charlotte începea să îsi facă probleme. - din nou perspectiva Charlottei

Charlotte avea diferite scenarii legate de izbucnirea prietenei sale. Mark era oricum un individ dubios, apărut şi dispărut fără urmă. De unde venea schimbarea atât de bruscă în comportamentul Emmei? Avea de fapt o relaţie cu acest Mark? - same. cititorul s-ar putea indentifica cu charlotte; niciunul nu înțelege exact ce se întâmplă cu emma, dar e prea inconsistent mi se pare mie... eventual ar ajuta o separare de scene cu ***

Unul dintre pacienți considerase, exact ca și Emma, că spitalul avea nevoie de redecorare - nu cred că e nevoie de expresii smart-ass în textul ăsta

Îmi pare atât de rău că au perioada asta - că trec prin așa ceva

Îl lăsă să își consume momentul, apoi Emma, vizibil afectată, continuă - schimbare de perspectivă de la interior la exterior într-o singură propoziție.

Exemplele astea le-am găsit așa la repezeală. Poate ție ți se par nimicuri sau chiar nesesizabile, dar eu mă uit la așa ceva când citesc ceva ce nu e încă consacrat... dacă textul tău ar apărea într-o carte sigur m-aș lăsa purtată de atmosferă, gândind că editarea a fost făcută deja :)
Aș mai sugera să mai tai și din adjctive. Ai propoziții superbe, tocmai prin lipsa lor (”Emma nu putea rădbda privirea lui în timp ce liniștea se coagula între ei. Începea să povestească, uneori mai multe decât și-ar fi dorit. În același timp, el o ademenea la dezvăluiri și subiecte incomode, pe care le gusta, firește, ca pe un nectar.”)

Ce raspuns analitic si consistent!
Mersi de pareri! Mai am de revazut cateva parti si o sa postez in curand noutati. Editarea este "in progress", dupa cum ai sesizat. :)

Cu plăcere și abia aștept să citesc continuarea :)

Mi-a placut povestea ta, e cam lenta pentru gusturile mele dar, citind-o de pe monitor, poate problema e la mine.

Fusese demascată. “Iubito, e rândul tău. Te-am tot strigat dar nu ai auzit. Ești gândită. Vino! Te așteaptă domnul doctor”, îi declară cu prea multă bunăvoință asistenta.

Ce inseamna expresia "esti gandita"? Nu ar trebui "esti programata"?

Cred ca daca Mark ar avea un scop mai bine definit ar adauga suspans povestii. In momentul de fata pare ca Mark este doar un surogat pentru un prieten si dialogul dintre ei se invarte constant in jurul unei demascari dar nu duce nicaieri.

-Mă îngrijorează starea lui Charlotte… Albert zicea că nu mai reușește să dea de ea, că s-a baricadat în casă. Cică și-a luat liber și de la serviciu!
-Interesant. Ea parcă era modelul perfect pentru un workohoolic, nu?
-Da… Chiar mi-ar plăcea să îi fiu alături, dar nu știu cum sau ce să fac. Plus că Albert, din câte am sesizat are o problemă cu alcoolul… cel puțin în ultima vreme… Îmi pare atât de rău că au perioada asta… Și mai ales că nu pot să o ajut, sau îi fiu alături…

Am doua probleme cu citatul asta: din cate stiu Albert si Charlotte locuiesc impreuna si nu am observat nici un indiciu ca Albert ar fi avut probleme cu alcoolul sau Charlotte ar avea vreo problema. Poate ar fi trebuit introdus un indiciu in acest sens in prima parte sau poate-mi scapa mie ceva.

Esti gandita - esti preocupata. Asistenta facea o remarca legata de starea Emmei. "Nu ai auzit ca te-am strigat pentru ca esti gandita", ar fi reformularea.

Referitor la remarca a doua, chiar ai dreptate. E defapt o pauza intre cele doua fragmente, in care se intampla lucruri. Ca sa conturez discret atmosfera am preferat doar sa amintesc fugitiv despre lucrurile petrecute.

E destul de desirata povestea, se pare. In mintea mea lucrurile sunt mult mai clare. Ramane doar sa lucrez in continuare la ele. Mersi de feedback! Asteptam si incercarea ta, nu?

Probabil este o expresie ardeleneasca pe care eu n-am auzit-o dar, chiar si asa, nu este corecta gramatical. Verbul "a gandi" este un verb intranzitiv si nu poate avea un complement direct (raspunde la intrebarea "pe cine? ce? cine?").

De exemplu: Nu spui "Te gandesc" ci "Ma gandesc la tine". Unde "la tine" e complement indirect.

Cat despre incercarea mea, ai ridicat destul de sus stacheta. Incepusem ceva, am lasat textul la dospit vreo doua zile si cand am recitit a trebuit sa sterg ca nu cumva sa vada si altcineva. :)

Foarte făină explicaţia gramaticală, dar literatura nu se supune tot timpul regulilor, şi nici vorba populară :) asta dă farmec şi personalitate textului. Desigur e o problemă dacă văd într-un text "sa uitat la ea", însa "ochii ei adâncii îl tulburau" e cu totul altceva.
Mie personal îmi place :)

Nu, nu. Cred ca n-am reformulat ok. Ar veni "nu ai auzit pentru ca te gandeai la altceva" aka esti gandita aka erai cazuta pe ganduri

Nici eu nu am mai intalnit expresia asta si imi suna foarte ciudat.

Continuarea. Are mai multe puncte slabe, dar sper sa scap de blocaj. (sunt cateva pasaje care nu apar cu "italic". Nu stiu cum sa le semnalizez. Sper sa se simta din text)

4. Camera e infuzată de o lumină slabă, obscură, iar eu ma simt mai stingeră ca niciodată. Încerc să găsesc ceva pe ce să îmi fixez privirea, care să mă sprijine măcar la nivel simbolic. Simt cum timpul se risipește și ia cu el fărâmă cu fărâmă, lasându-mă mai puțină și mai nevrednică.
-Să încep cu prima mea vizită la medic? Întreb în cele din urmă.
-Poți să începi cu ce ți se pare ție relevant.
-Relevant poate să fie și momentul în care m-am născut.
Reușesc să fur un zâmbet. În definitiv totul poate să fie “relevant”. Zâmbetul se stinge iar eu rămân iar în tăcere. Parcă nici nu e așa de rău să taci. E o ocazie bună să mă regăsesc, măcar acum, că tot se apropie momentul. Dar unde să mă caut? Dacă eu aș fi eu, unde m-aș ascunde? Dacă eu nu aș mai fi eu, m-aș plăcea? Adică aș încerca și eu să mă găsesc, sau aș lăsa totul în seama mea? O, doamne, iar vorbesc exact ca și Mark.
-Păi e nevoie să completați ceva? Aveți nevoie de ceva date în special?
-Nu e nevoie acum să completez nimic. Vreau doar să vorbim. Eventual o să te întreb mai târziu dacă mi se pare ca nu am înțeles ceva bine, sau dacă îmi mai trebuie informații referitoare la ceva. Poți începe cu ce vrei.
Ce vreau… Ce vreau?
-Ei bine, m-am născut în urmă cu 32 de ani, într-un sat izolat. Tatăl meu m-a părăsit înainte să am prima aniversare. Am locuit cu mama și bunica mea. Bunica maternă, mă refer. Rudele din partea tatălui meu nu ne-au căutat. Nici el de altfel. Nu mai am frați sau surori.
Cum scriu toți de cu zor. Mă întreb, oare are rost să o lungesc cu asta? De ce nu mi se dă acordul și gata?
-Când am urmat un liceu cu profil teoretic, într-un oraș apropiat. În timpul săptămânii rămâneam la internat, iar de vineri până duminică mă întorceam acasă. Asta până în ultimul an, când am considerat că am nevoie de o pauză și am decis să merg mai rar la ai mei.
-Cum adică pauză? Întreabă una dintre domnișoare. Nu pare să aibă multă experiență. Nici nu are sens să mă supăr. Cred că locuiește cu părinții încă. Nu are experiență de viață. Habar nu are de nimic.
-Adică voiam să mă detașez pe cât posibil de lucrurile ce mă așteptau acasă.
-La ce te referi exact? Domnișoara insistă, văd.
-Mama avea un stil cam barbar de a privi lucrurile. Nu puteam discuta multe, iar când totuși o făceam, ajungeam să mă simt ca naiba pentru că a rămas însărcinată cu mine. Avea mereu grijă să îmi amintească și cât i-a fost de greu, și cum a rămas singură și toate nenorocirile de care a avut parte până în prezent. Bineînțeles, eu eram cauza. Așa că, aveam neapărată nevoie să mă ocup de orice altceva. Pe lângă asta, erau și condițiile de acolo, de care mă săturasem până peste cap. E fain să scoți apă din fântână o săptămână, cât mergi în excursie la o cabană. Când faci zilnic asta, pentru toate necesitățile acvatice, începe să își piardă din amuzament. În fine, aveam alte posibilități stând la internat și măcar iluzia că aș putea să depășesc etapa de closet în fundul curții mă motiva grozav. Am vrut mai mult și am făcut mereu eforturi pentru asta. Sau măcar asta consideram atunci.
Mă opresc pentru câteva secunde și aștept. Toți cei prezenți își iau notițe cu mult sârg. Adică toți în afară de doctorița înaltă și roșcată. Ea nu are carnețel și nu pare să fie interesată de notițe. Cred că ea e profesoara lor. Pare să fie suficient de matură pentru a fi ajuns profesor, dar suficient de tânără cât să nu își fi îngropat interesul pentru pacienți. Dacă mă vor accepta, mi-ar plăcea ca ea să se ocupe de mine.
-Pot să vă întreb ce specializare aveți?
-Neuro-psihiatrie, îmi răspunde lejer, fără afectare și fără stânjeneală. Iau o gură de aer și mă avânt din nou în poveste.
-Pe urmă, prin liceu, am cunoscut un profesor, aproape ajuns la pensie, care mi se părea foarte simpatic. Obișnuia să țină un cerc de lectură, la un liceu apropiat. Un coleg mi-a spus de asta și am fost foarte interesată de idee. Era altceva decât statul în internat și era altceva decât discuțiile de doi bani de acasă. Domnul acesta, profesorul, avea o nepoată cam de vârsta mea și mereu s-a comportat atent dar decent cu mine.
Oare vor gândi altceva? De fapt de ce am ținut să precizez asta?
-Mă rog… Îmi aducea împrumut cărți rare, cum nu aș fi reușit să găsesc la biblioteca liceului meu. O vreme am avut și câteva lecții de scriere creativă. Eram mai mulți implicați. A fost chiar foarte interesant. Am scris câteva lucruri, povești pe care am vrut sa le public, dar nu am reușit atunci. Iar acum nu mai e cazul. Prietena mea, Charlotte, a insistat mult timp în privința asta. Ea mereu m-a încurajat să fac lucrurile diferit.
O să plâng. Nu, nu, nu, nu vreau să plâng.
-E puțin excentrică, dar e o fată foarte simpatică. A fost alături de mine de când ne-am cunoscut mai bine. M-a ajutat mereu, chiar dacă uneori nici ea nu era chiar bine. De exemplu, când i-am spus despre diagnosticul meu… Ea tocmai pierduse o sarcină. M-am luptat mult cu mine, dacă să îi spun sau nu. Foarte mult. Dar încă o lovitură cred că ar fi doborât-o. I-am spus la telefon.
Îmi plimb privirea peste toți, încet și rece. În definitiv eu am informațiile și pot să le spun ce vreau.
-Nu știam cum altfel. Cum să spui cuiva așa ceva? Ne știm de zece ani. O viață de om. M-am simțit groaznic după asta. Am încercat să o evit, să nu o văd suferind mai mult. Dar degeaba. M-a căutat insistent până am cedat.
Sper să nu mă apuc iar de plâns. Să nu plâng. Dacă îmi mușc buza, o să mă distragă?
-Nu e o situație confortabilă pentru nimeni. Am plâns amândouă câteva ore bune. Doar printre sughițuri încercam să ne îmbărbătăm una pe alta. A fost groaznic. Ea a pierdut sarcina pe care și-o dorea foarte mult, s-a despărțit de iubitul ei, iar eu am pus cireașa spunându-i că mai am o lună, maxim două de trăit. Mă mir că încă vorbește cu mine. Mă mir că a insistat să vină cu mine.
-Știu că ai optat pentru internare la centrul nostru. Poți să îmi spui de ce?
Doctorița roșcată mă privește iscoditor. Nu cred că nu știe. Ce mișcare ieftină! În definitiv eu sunt pe moarte și ea îmi irosește timpul cu interviurile lor.
-Pentru că mai am o lună de trăit. Știați asta.
Nu mai pot să îi aud. Începe din nou migrena. Și greața. O să vărs și nu o să fac o impresie bună. O să vărs și nu o să fac impresie. Trebuie să mă placă.
Emma se prăbuși într-un soi de spasme, își dădu ochii peste cap și rămase inconștientă în timp ce medicii se îngrămădeau în jurul ei încercând să o întoarcă pe o parte. Spasmele erau prea puternice să o poată controla. Profesoara roșcată trimise unul dintre studenți să îi aducă ceva fiole și seringi. Era cocoțată deasupra fetei, forțând-o pe cât putea să rămână pe o parte. Se vedea că nu este surprinsă și că avusese de-a face cu allte astfel de situații. În schimb, studenții erau cu gura căscată. Pentru ei totul era nou, iar unii chiar așteptau cu sadism ca lucrurile să evolueze pentru a vedea și mai multe. Vor avea de povestit prietenilor. Erau ca niște vulturi care așteptau cu rânjete întinse apariția unui nou stârv. Ai fi zis ca anii de practică te dezumanizează, sau te imunizează în fața suferinței, dar unii intră în profesie deja imuni și inumani.
Roșcata primi materialele cerute. Verifică eticheta - nu putea să riște să îi administreze altceva, și injectă în brațul Emmei o seringă întreagă. În câteva minute convulsiile încetară. Cinci mililitri de diazepam fuseseră suficienți, de data aceasta.
-Du înapoi fiolele. Aduceți un pat. E nevoie să o ducem într-un salon pentru observații.
Când ieșiră din încăpere, cu Emma pe targă, dădură de o tânără foarte neliniștită, cu ochii roșii de oboseală și de plâns. Se agăță de Emma, dar fu dată la o parte cu cruzime. Auzise larma din cabinet și știa că ceva se întâmplase.
-E bine? Sunt cu ea. E bine? Întrebă nețintit, în speranța că cineva dintre cei ce roiau pe lângă targă îi vor răspunde.
-Da, a avut o criză. O ducem într-un salon. In zece minute puteți să veniți, o asigură profesoara roșcată.
-Unde?
-O să vă anunțe cineva. Sunteți în caltate de aparținător?
-Da.
-Bine, o să vă cheme cineva.
Roșcata plecă grăbită în urma Emmei. Charlotte se așeză descumpănită pe scaun privind în gol. Era atât de simplu de acum, dar pe atât de dureros. Era de ajuns o secundă, cât timp ea ar fi fost în spatele unei uși. Ar fi ratat despărțirea cât timp i-ar fi luat să coboare cu liftul până la afișier. Sau până ar fi făcut un duș. Emma putea oricând să moară singură. Nu și-ar putea ierta să nu îi fie alături. Își propuse să nu mai plece de lângă ea, pe cât posibil. Își dorea nespus să își sprijine prietena, cu orice preț. Încerca să își stăpânească lacrimile. Nici pentru ea situația nu era ușoară. Scoase repede o folie din geantă și luă o pastilă. Spera să nu fi fost văzută. Pierderea sarcinii, despărțirea de Albert și veștile Emmei fuseseră condensate într-o perioadă prea scurtă. Era epuizată emoțional și solicitase nu neapărat ajutor, ci o magie, să reușească să ajungă la țârm. Deocamdată mirajul anesteziei sufletești îi făcea cu ochiul atât de plăcut încât era de nerefuzat. Avea o schema precisă de tratament, dar și libertatea de a lua încă o pastilă sau două pe zi, “la nevoie”. Problema era că zilnic apărea această nevoie și zilnic își suplimenta doza de tratament. Amorțeala sufletească dată de aceste pastile o făceau să îndure mai ușor situația. Uneori își punea în minte un termen limită, după care să oprească orice tratament, dar în alte dăți se mulțumea cu simplul fapt că a mai reușit să supraviețuiască unei zile. Tresări când simți cum o mână străină îi poposește pe umăr. Era o fată mică de statură, cu un chip tânăr și radiant. Ai fi spus ca abia intrase la liceu, nu că era medic.
-Dumneavoastră sunteți însoțitoarea Emmei?
-Da. S-a întâmplat ceva?
-Da. A mai avut o criză foarte urâtă, în drum spre salon.
Charlotte albi de tot.
-Nu a mai răspuns la tratamentul obșnuit. A fost nevoie să … E bine acum. I s-a ajustat medicația, iar acum e bine. Am venit să vă conduc.
Tânăra se lipi de perete încercând să alunge starea de amețeală ce o cuprinse.
-Vă simțiți bine? Vă pot ajuta cu ceva?
-Nu, nu. Sunt în regulă.
-Sunteți sigură.
-Sută la sută. Putem să mergem la ea?
O urmă tăcută, atingând peretele o dată la câțiva pași pentru a-și reajusta echilibrul. I se deschise, în cele din urmă, ușa unui salon. Privind înauntru își văzu prietena, întinsă pe pat. Se apropie cu teamă, neputând să își dezlipeacă ochii de la pieptul ei. Căuta mișcarea unui trup viu, ce respiră, dar panica o făceau insensibilă la subtilități. Se intoarse îngrozită spre tânăra ce o însoțise și întrebă în șoaptă:
-Respiră?
-Da, da. E bine acum, nu vă faceți probleme. Dumneavoastră sunteți bine? Vă pot ajuta cu ceva?
-Nu, mulțumesc. Sunt doar obosită, îi răspunse peste umăr apropiinde-se de patul înalt.
-Bine. Dacă vă putem ajuta cu ceva, ne găsiți pe secție. Emma a fost acceptată, din câte știu eu.

5. Charlotte se întoarse cu surpriză și recunoștință. Era o veste bună, ce venea după multe altele cum nu se putea mai dezastruoase. Îi mulțumi tinerei și se așeză in apropierea patului, sperând ca Emma să se trezească în curând pentru a-i putea da veștile bune. Dacă au acceptat să o interneze aici, urma să aibă parte de îngrijire pentru ultima lună, sau ultimele săptămâni. Sau ultimele zile. Dar va avea parte de îngrijire specializată. Îngrijire paliativă, cum se numea în mod oficial. Se întoarse întrebătoare spre tânăra ce se fâstâcea în dreptul ușii.
-Știți, din cauză că a fost nevoie de doze mai mari decât în mod normal, s-ar putea să nu se mai trezească azi. Poate ar fi bine să mergeți să vă odihniți. Dacă lăsați la recepție numărul dumneavoastră, o să vă sunăm noi, în caz că situația se modifică.
-Mulțumesc, am să rămân.
-Nu prea aveți ce să faceți aici. Trebuie să vă odihniți. Altfel nu o veți putea ajuta cu prea multe.
-Eu trebuie să fiu alături de ea. O să mă odihnesc după ce totul va fi ok, spuse ea hotărât și se întoarse spre Emma.
Tânăra dispăru discret. Era ora prânzului, dar Charlotte nu se îndura să se clintească din salon. Voia să fie acolo dacă Emma s-ar fi trezit, sau dacă s-ar fi întâmplat orice. Voia să nu mai rateze nici un moment, având în vedere că timpul era extrem de scurt. Își scoase telefonul. Avea emailuri noi. De la Albert. Două. Îi trebuiră câteva minute să se decidă să le citească. “Charlotte, te rog, spune-mi unde ești! Nu am nici o veste de la tine. Înnebunesc! Trebuie să vorbim“. Trecuseră două săptămâni de când ea plecase. Dar nu era momentul potrivit pentru a-i face față și lui. Slăbită și îngrijorată, decise că nu îi va raspunde.
Următoarea săptămână Charlotte și-o petrecu în azil, cât mai aproape de Emma. Dormea pe scaun, două-trei ore, doar pentru a-și relua veghea. Mai mereu sedată, în permanență conectată la aparate, prietena ei se stingea pe zi ce trece. Încerca să găsească lucruri noi de făcut, sau de spus, dar ce i-ar fi putut spune uneia care era pe moarte? Că totul o să treacă, să nu se îngrijoreze? Că nu mai e mult? Într-una din zile, cam la douăsprezece zile de la internare, Emma îi ceru să îi facă rost de un carnețel. Unul nu foarte mare ca să îi fie incomod să îl manipuleze, dar nici într-atât de mic încât să îi fie greu să își urmărească gândurile.
-Ai și preferințe la culoare?
-Nu, dar să fie ceva model … Viu. Să aibă un model viu, rosti foarte încet, mai mult pentru ea.
Când Charlotte se întoarse, Emma încerca să ia prânzul.
-Iartă-mă că nu te-am așteptat, dar simțeam nevoia să mănânc. Deja sunt prea multe medicamente pentru mine.
-Sigur, nu îți fă probleme. Uite ce am găsit, se apropie în pas vioi și îi întinse o pungă mică de hârtie.
-Ce e?
-Uită-te, o îndemnă în timp ce lua tava cu mâncare din poala Emmei.
Tânăra deschise cu nerăbdare pachetul și începu să scoată cu înflăcărare conținutul. Era o agendă cu un model impresionant de viu: pisici jucăușe, prinse în diferite ipostaze. Emma întoarse pe toate părțile carnețelul, uitându-se cu drag la jocurile feline și o prinse un dor imens.
-Mă întreb Tomi și Lili cum sunt?
-Filip mi-a trimis ieri câteva poze. Uite, o îndemnă întinzându-i telefonul. Atât doar că în două săptămâni o sa vină și el aici, pentru primul stagiu și va fi nevoit să le ducă la mama sa.
-Par să fie vesele. Sunt bine?
-Da, sunt bine. Îți duc dorul, dar sunt bine.
-Și mie îmi lipsesc. De multe ori, când era foarte frig, mă așezam pe fotoliul de lângă calorifer cu ceva de lucru, iar Tomi îmi sărea în brațe să își găsească un culcuș cald. Putea să stea o jumătate de zi fără să se miște din poala mea.
-Zicea Filip că mai mereu îl surprinde stând pe pervaz.
-Da… Charlotte, iartă-mă că te-am pus în situația asta.
Tânăra se crispă auzind începutul frazei, dar se strădui să pară cât mai relaxată.
-Tu ești bine? Nu e nevoie să te întorci?
-Nu, pot să rămân cât timp vreau. Nici nu știu de ce îți faci asemenea probleme. Îți place carnețelul?
-Foarte mult, îți mulțumesc, zise aproape dintr-o suflare Emma. Dar cu Albert ai mai vorbit?
-Nu și nici nu intenționez deocamdată. De ce mă întrebi asta?
-El știe unde ești?
-Nu și l-am rugat și pe Filip să nu îi spună nimic.
-Nu crezi că e îngrijorat?
-Emma, crede-mă că nu mă interesează asta în momentul de față. Chiar deloc. Și aș fi foarte mulțumită dacă nu am mai discuta despre asta.
-Nu trebuie să te superi pe mine. Îmi făceam griji.
Întoarsă spre fereastră, încercând să își stăpânească plânsul, Charlotte rămase tăcută. Își acoperi cu mâna gura în încercarea de a-și înăbuși emoțiile ce îi păreau imposibil de domolit. După un minut de tăcere scoase din geantă o sticlă de apă și înghiți rapid una dintre pastilele ei.
-Îmi pare rău că te-am supărat, se tângui cealaltă tânără. Nu am vrut să te supăr, dar mă îngijorez mult din cauza ta. Mai ales pentru că eu curând nu am să mai fiu aici. Și vreau să te știu bine.
Charlotte izbucni în plâns. Își propuse să se controleze, să pară cât mai echilibrată, să nu îngreuneze și mai mult situația cu problemele ei. Oricum, nu acestea erau urgențele. Cel puțin, nu pentru ea. Emma se apropie de ea târând suportul metalic și perfuzia agățată de acesta și o îmbrățișă strâns.
-Îți mulțumesc mult că ești cu mine. Nici nu știu cum să îți mai spun. Îmi pare atât de rău că după tot ce ai pățit în ultimul timp, trebuie să îți bați capul și pentru mine. Îmi doresc din tot sufletul să fii ok. Vreau să fii fericită. Vreau să știu că ești bine și că o să te ai grijă de tine. Te rog să îmi promiți că vei avea grijă de tine. Mă simt tare vinovată pentru situația asta. Uneori mă gândesc că mai bine nu îți spuneam nimic.
-Doamne, nu mai spune asta.
-Dar așa e. Realist vorbind, nu am nici o șansă de vindecare. Pentru ce te-am mai târât și pe tine în situația asta?
Charlotte se depărtă privind-o neîncrezătoare.
-Mă ajuți mai mult decât poți în momentul ăsta. Știu că și pentru tine e solicitantă situația. Nu aș fi vrut să fie nevoie să treci prin asta, acum.
-Nu contează. Am venit să te ajut. Spune-mi cum, sau spune-mi ce ai nevoie și așa facem, zise ea și își mușcă puternic buzele.
-Nu știu. În definitiv, eu mi-am dus lupta. De aici, nu mai am ce așteptări să mai am. Ce să mai fac în situația asta?
-Să lupți.
-Să lupt cu cine? Cu moartea? Nu am cum. Măcar să am parte de o moarte blândă. Măcar să știu că nu fac valuri inutile. Iartă-mă, nu am vrut să te tulbur mai mult. Mă ajuta să știu că ai un plan, că te vei ocupa de tine.
-Asta am să fac, răspunse mașinal Charlotte, fără să pară câtuși de puțin convingătoare. Rămase la vizita de seară, apoi se scuză și plecă mai repede ca de obicei la pensiunea unde închiriase o cameră mai mult pentru a-și păstra din lucruri decât pentru refugiu. Majoritatea nopților le petrecuse în spital, moțăind pe unde reușea. De data aceasta oboseala și durerea o răpuse. Dorea sa fie singură în acea seară.
În acea noapte Emma avu visul ei obișnuit, despre sfârșitul lumii. Văzu din nou clădirile și oamenii care se lichefiază, simți din nou cum pielea i se înfierbântă, încerca din nou să își găsească refugiu. De această dată Mark apăru înaintea ei, o prinse de mână și o trase după el până la o ascunzătoare subterană. O strângea în brațe fără să îi spună ceva. Dinspre el simțea o răcoare plăcută, ce îi tămăduia pielea arsă. În jur era întuneric, răcoare și nemișcare. Auzea strigătul îndepărtat al celor ce mureau deasupra pământului, deasupra lor, dar se simțea imună. Nu se mai cutremura ca alte dăți și nu mai simțea teamă. Deschise brusc ochii iar înaintea ei, pe fotoliu, Mark aștepta zâmbind. Stătea ca de obicei picior peste picior, cu bărbia sprijinită de degetele osoase. Remarcă stupoarea din privirea ei și răse încet dar satisfăcut.
-Bună seara, Emma!
-Tu nu ai cum să fii aici. Cât timp îmi iau tratamentul, tu nu ai cum să fii aici.
-Ei, mai lasă-mă cu tratamentul tău. Mai bine spune-mi, nu îți era dor de mine?
Lumina blândă a lămpilor de veghe lăsa la vedere destul de multe expresii.
-Haide, spune-mi că ți-am lipsit! Insistă Mark, însă tânăra nu părea să vrea să îi facă pe plac.
-Cred că știu ce se întâmplă.
-Oare?
-Da. Cred că știu. Dacă medicamentele nu mai funcționează …
-Atunci spune-mi tu, dacă știi.
-Voi muri.
-Asta deja știam amândoi. Când?
-Imediat. E în funcție de cât de tare te grăbești tu.
-Eu am tot timpul la dispoziție, spuse el cu un surâs binevoitor. Când ești tu gata, putem începe.
-Aș vrea să scriu un bilet.
-Atunci grăbește-te. Te ajut cu ceva?
-Nu.
Își luă carnețelul cu pisici și ceva de scris și începu. După primul paragraf se opri și se întoarse spre Mark. Se uită la el fără să îi vorbească. Pentru prima dată îl vedea mai calm și mai binevoitor, ușor melancolic, aproape chiar șovăielnic. Cu brațele încrucișate, privea în gol.
-Hei. Poți să îmi răspunzi la o întrebare?
-O să încerc.
-Cine ești până la urmă?
El oftă și pentru câteva clipe rămase tăcut. Se întoarse apoi lăsând să se citească o undă de tristețe în ochii săi verzi și îi întoarse întrebarea.
-Cine crezi că sunt?
-Nu sunt încă pe deplin lămurită.
-Adevărul e că nici eu nu știu exact cine mai sunt.
-De aceea ești atât de schimbat azi?
-Nu știu dacă ăsta ar fi motivul. Scrie, te rog, biletul. Vorbim pe urmă.
Femeia se întoarse din nou la scrisul ei, iar când isprăvi rupse foaia, o împătură cu grijă și o așeză în coperta carnețelului. Respiră adânc de câteva ori și se întoarse spre Mark.

6.

****

Charlotte se trezi brusc, la auzul soneriei de la telefon. Cunoștea numărul, dar pentru câteva clipe fu cuprinsă de panică și rămase nemișcată. Asistenta de serviciu o suna să îi dea veștile. Dormise cu hainele de oraș, așa că își luă doar geanta, încuie în urma ei și fugi spre spital. Fu întâmpinată de cineva din personalul spitalului, dar nu se putea concentra la discuție. Trecu de parcă nu ar fi fost nimic în jurul ei. Asistenta o urmă încercând să îi explice procedura spitalului, dar vocea ei venea parcă de pe alta planetă, risipită înainte de a ajunge la urechile ei. Se opri doar pentru o secundă la ușa salonului, apoi intră cu pași fermi și apăsați. Pe pat se afla prietena ei, știa asta. Doar că vederea țesăturii care o acoperea complet îi dădu fiori. Trase timid de un colț, descoperind pe cea de la care nu își luase rămas bun cu câteva ore înainte.
-Am auzit trecând pe hol. Nu am înțeles mare lucru, dar părea că vorbește cu cineva. Mark îi tot spunea, doar că nu era listat la persoane de contact. Eventual să îl sunați dumneavoastră.
Charlotte pufni aproape în râs. Știa câte ceva despre acest Mark, dar mai știa și că i-ar fi fost imposibil să îl sune. Părea o glumă special provocată pentru a înmuia momentul. Se ocupă de toate formalitățile fără să scape o lacrimă, amorțită de la dozele de urgență pe care medicul i le îngăduise. Se retrase apoi în camera de la pensiune luând cu ea lucrurile Emmei. Știa că o va aștepta un bilet și începu să răsfoiască agenda. Găsi rapid scrisoarea ce-i fusese adresată, dar acela fu apogeul. Începu să plângă disperat, în hohote, ținându-și în pumni părul, afundându-și capul în așternut. Plânse până când ochii o usturau, iar gâtul i se uscase de la sughițuri. Se târî fără vlagă până la marginea patului și sorbi cu poftă din paharul de pe noptieră. Oftă, desfăcu biletul și recunoscu scrisul îngrijit și estetic al Emmei.

“Dragă Charlotte,

Îți mulțumesc pentru grija care mi-ai purtat-o până acum. Ai fost familia mea. Te-am simțit mereu aproape și îmi pare rău că s-a întamplat așa.
Nu știu ce să îți scriu pentru ultima dată. Parcă am atâtea să îți spun si parcă nu reușesc să îmi adun gândurile. Mi-a lipsit mereu o persoană pe care să o simt atât de aproape, dar după ce te-am întâlnit, totul s-a schimbat. Am învățat de la tine atât de multe… Au fost zece ani, Charlotte… Am vrut să nu îți spun ce se întamplă cu mine. Am vrut să te protejez, dar până la urmă mi-am dat seama că nu era cea mai buna variantă… Îmi pare rău că nu am avut timp suficient să ne luăm rămas-bun cum se cuvine. Simt că sunt atâtea lucruri care trebuiesc spuse. Aș dori să mai facem atât de multe lucruri împreună doar că timpul nu e în favoarea mea. Nici nu am o explicație pentru ce mi se întâmplă… De ce eu?! Cu ce am greșit atât încât să merit asta? Dar mă consolez cu faptul că lucrurile care ni se întâmplă nu sunt mereu după meritul sau defectele noastre. Asta e drumul meu și îți mulțumesc pentru că ai fost alături de mine, cu toate problemele și obligațiile tale. Îmi doresc să îți găsești fericirea alături de cineva care să te merite. Albert cred că e un bărbat bun. Nu îți cer ca o favoare, dar mi-ar plăcea să știu că măcar ai mai încercat să vă împăcați. Te rog să mă ierți dacă te-am tot necăjit cu asta, dar nu meritați nici unul să treceți singuri peste hopul acesta. Și el suferă mult, Charotte.
Mi-e greu să vorbesc despre moarte. Sinceră să fiu, mă temeam grozav de ea. Am fantezii uneori, că totul este un vis și că mă voi trezi în clipa în care simt că îmi dau sufletul. Uneori chiar sper să fie așa… Alteori mă bucur că îmi voi găsi în curând pacea. Am obosit, Charlotte… Am obosit… Ultimele luni au fost extenuante pentru mine. Da, sper să mă odihnesc.
Îți doresc, draga mea Charlotte, să ai parte de tot ce îți dorești. Știu că ești o luptătoare și am încredere că vei fi ok. Îmi pare rău că ultima perioadă a vieții mi-am petrecut-o fugind de tine decât bucurându-ne, dar îmi era atât de jenă să îți spun…. Și parcă dacă nu știai, mai câștigam o zi în care să nu mă mai simt defectă, în care măcar să pretind că totul e ca înainte. Îmi pare rău dacă te-ai simțit trădată și îmi pare rău că după toate prin câte ai trecut, acum trebuie să te confrunți și cu asta. Am atâtea regrete … Și mereu îmi vine în minte întrebarea “De ce eu?”. Sper ca în curând să descopăr și acest secret. Mi-ar fi plăcut să nu fie nevoie să pornesc singură pe drumul acesta. Mă sperie perspectiva singurătății veșnice… Sper să nu fie așa. Sper că prin toată suferința mea am câștigat un loc bun!
Cred că a fost suficient, așa că am să mă opresc aici. Știu că îți va fi greu să citești asta, și știu cât de dificil a fost pentru tine să mă asculți vorbind de plecarea mea. Charlotte, te iubesc și îți multumesc pentru tot! Îți mulțumesc că ai existat în viața mea!

Cu drag, a ta iubită prietenă,

Emma!”

-Doamne, de ce? De ce Emma?