Goodreads România discussion

Șase personaje misterioase apar în toiul unei repetiții obișnuite a unei piese de teatru obscure. Ele nu iau cu asalt scena, dar încetul cu încetul se impun în mijlocul actorilor profesioniști (?), mânați de calvarul de a repeta piesa necontenit, piesă care pare a fi chiar realitatea lor permanentă. De cealaltă parte actorii sunt infectați de trăirile care încep să pună stăpânire pe scenă dinspre personaje, iau în primire fiecare câte unul pe care îl studiază amănunțit chiar dacă le poartă sentimente nu prea cordiale. Totul devine ambiguu si treptat, tensionant. Dacă pe scenă moartea este reală până cade cortina și se aprind luminile, în mijlocul personajelor moartea este reală dar în același timp istoria se poate lua de la capăt de alți actori cu același deznodământ, și tot așa.

Cartea e destul de scurta, vreo 60 de pagini. Chiar merita citita, mie mi-a luat vreo doua ore ieri dupa-amiaza, desi recunosc ca am trecut un pic prea rapid prin ea.
Pirandello e un adevarat master in meta-fiction aici, lansind o provocare catre audienta de a reconsidera natura spectacolului de teatru si a modului cum percepem comedia/tragedia unei situatii. Relatia dintre scriitor, regizor, actor si modul cum acelasi material se transforma dupa viziunea fiecaruia produce efectul umoristic, dar contextul dezbaterii e unul tragic, pesimist, accentuind frivolitatea exercitiului in contrast cu drama familiala pe care o prezinta.
Un alt aspect interesant mi s-a parut modul extrem de detaliat prin care autorul include in piesa nu doar dialogul propriu-zis, dar si indicatii extinse de scenografie si expresiii faciale, limbajul corpului. Piesa e mai apropare de nuvela decit de scenariu.

Cu toate aceste aspecte pozitive, ramin la parerea initiala ca teatrul, ca si opera, poate fi apreciat mai bine 'live' decit citind despre el

Algernon (Darth Anyan) wrote: "Cu toate aceste aspecte pozitive, ramin la parerea initiala ca teatrul, ca si opera, poate fi apreciat mai bine 'live' decit citind despre el"

E adevărat, dar e totuși interesant să citești un scenariu, cum a fost gândit de autor, și apoi să îl compari cu o o punere în scenă sau alta.

Și mie mi-a plăcut piesa, deși scrisă în 1921 e foarte modernă ca abordare, fără însă a face pasul complet înspre absurd. O familie întreagă de Personaje misterioase apare într-un teatru și cere ca povestea lor tragică să fie pusă pe scenă. Deja refuzați de Autor, apelează la un Regizor care încetul cu încetul se lasă convins. Problema e că acesta încearcă să îi înlocuiască cu Actori, în timp ce Personajele vor să fie ele însele... comedia și tragedia se intersectează.

Am reușit să citesc și eu textul lui Pirandello. Un discurs despre arta dramatică: despre genul dramatic și despre arta punerii în scenă a unui text dramatic. O abordare modernă, într-adevăr. Realitatea primă este pusă față în față cu realitatea artistică, creată, dar care îi face concurență, scriitorul devenind un adevărat Creator. Personajele își au independența lor, chiar față de autor, și sunt nemuritoare. Au viața lor, sunt chiar mai autentice decât oamenii reali, decât actorii. Interpretarea scenică (jocul actoricesc) nu va reuși niciodată să redea fidel ”viața” personajelor, e doar o oglindă care deformează, caricaturizează. Teatrul este menit doar să dea iluzia realității, dar actorul este întotdeauna mai puțin real decât personajul interpretat. Finalul subliniază tocmai acest raport între realitate și ficțiune (iluzia realității, realitate secundă), greu delimitabile în contextul artei dramatice.