Radu Vancu

“Invizibilii. Îi vînam peste tot, îi colecționam, îmi populam paradisul interior cu ei. Trăim într-o civilizație a imaginii, se spune peste tot, într-un Ev Media, zice un filozof contemporan, what you see is what you get, spune înțelepciunea populară. Însă lucrurile stau, de fapt, pe dos: cînd în corpul realului imaginile au metastazat, imaginile care ni se refuză sunt cu atît mai hipnotice, ce nu se vede e cu atît mai prețios, nevăzutele și nevăzuții sunt obiecte de cult. Îi colecționam, prin urmare, pe invizibili cum ar fi colecționat un mistic dement fragmente din Graal.
Pe nicicînd văzutul Thomas Pynchon, de pildă.
Pe aproape nevăzutul Salinger.
[...]
Pe Terrence Malick, care, după ce Days of Heaven ia, la Cannes, în 1979 premiul pentru cel mai bun director și Oscarul pentru cea mai bună cinematografie, se retrage brusc din lume vreme de douăzeci de ani.
[...]
Pe Steve Ditko, creatorul lui Doctor Strange și co-creatorul lui Spider-Man, numit cîndva de presă un J.D. Salinger al revistelor comics, care s-a făcut invizibil în 1968 și n-a mai dat niciun interviu de atunci încoace (deși unii dintre vecini pretind că l-au mai văzut la supermarket, iar Stan Lee, mult mai celebrul lui coleg, celălalt co-creator al lui Spider-Man și inventatorul aproape tuturor marilor eroi de comics, declară că a avut o scurtă întîlnire întîmplătoare cu el prin '96).
[...]
Duzini, centurii, brigăzi, divizii întregi de eroi invizibili îmi populau creierul invizibil și inima invizibilă. Armada mea Invizibilă. Fără ea, lupta cu realul ar fi fost pierdută înainte de a începe.
[...]”
― Radu Vancu, Transparența