Iulia

“Pe acești îngeri i-am chemat. Și tuturor, făpturi mari și frumoase, le-am vorbit blând, în șoaptă, ca să nu-i sperii și am vrut să le povestesc mari întâmplări , dar ochii lor erau goi și nu înțelegeau ce le spuneam și nici nu păreau să audă și tăceau. Și atunci, văzându-i așa, le-am dat semne de bunăvoință și de dragoste și, mâhnit, am înhămat caii negri la carul de umbră și i-am îmbiat, prin semne, să urce, și m-am uitat după ei cum plecau.”
― Petru Creţia, Norii

“Singurătate, pulchra soror, aș vrea să-ți dau inima mea, dar tu ești inima mea, Soledad. Aș vrea să-ți dau amintirile mele, dar amintirile le avem împreună, aceleași, pentru că tu m-ai însoțit mereu. Te simțeam uneori ca o lumină răsfrântă de apele mării, mi-ai fost ceață și noapte, mi-ai fost putere. Mai ții minte desigur răsăritul acela pustiu, obosit ca un amurg. Sau după amiaza albă când moartea a încercat să-mi sfâșie inima cu gheara ei de cristal și când a biruit iubirea, lăsându-mă durerii și lumii. Ape limpezi se preling ca niște lacrimi negre pe piatra neagră a unei stânci, așa te simt uneori. Și te mai simt uneori purificată de orice întâmplări, formă pură. Soledad, mai e puțin și o să plecăm împreună, tineri cum am fost, peste vârste, mereu.”
― Petru Creţia, Norii

“Nothing in the visual field allows you to infer that it is seen by an eye.”
― Ludwig Wittgenstein

“But isn’t that the thing you were recommending?” I asked. “Dying every moment.”

“But Henry hadn’t died. That’s the whole point. He’d merely left the clockwork running and gone somewhere else.”

“Gone where?”

“God knows. Into some kind of infantile burrow in his subconscious, I suppose. Outside, for all to see and hear, was that stupendous clockwork monkey, that undiminished blaze of intellectual power. Inside there lurked the miserable little creature who still needed flattery and reassurance and sex and a womb-substitute—the creature who would have to face the music on Henry’s death-bed. That was still frantically alive and unprepared, by any preliminary dying, totally unprepared for the decisive moment. Well, the decisive moment is over now and whatever remains of poor old Henry is probably squeaking and gibbering in the streets of Los Alamos, or maybe around the bed of his widow and her new husband. And of course nobody pays any attention, nobody gives a damn. Quite rightly. Let the dead bury their dead. And now you want to go.”
― Aldous Huxley, The Genius & The Godess